Prelucrarea manuală a lemnului ca meșteșug

Prelucrarea lemnului a reprezentat încă din timpuri străvechi unul dintre cele mai importante meșteșuguri din viața românilor. Încă de pe atunci, lemnul era foarte des folosit în construcții, mai ales pentru locuințe, dependințe etc. Din lemn se fabricau diverse bârne pentru consolidare, scânduri ș.a, care erau folosite pentru construirea pereților, podurilor, acoperișurilor. Scândurile erau folosite mai mult pentru interiorul caselor, în special pentru realizarea paturilor, meselor, scaunelor și a altor obiecte de mobilier interior.

Lemnul era destul de mult folosit și pentru confecționarea diverselor unelte agricole de tipul plugurilor, furcilor, greblelor, lopeților, unelte pentru realizarea altor meșteșuguri (războaie de țesut, roata olarului, furca și fusul pentru tors), dar și pentru obiecte de uz casnic sau de utilitate în gospodării (vase pentru mâncare, scări, polițe etc.).

Fiind totuși un domeniu destul de vast, prelucrarea lemnului a fost împărțită cumva în specializări. S-au putut diferenția astfel meșteșugari care prelucrau lemnul doar pentru uzul casnic (în sensul realizării diverselor produse necesare în gospodărie), alții care practicau lemnăritul specializat universal (se referea mai mult la construcții și pregătirea la comandă a diferite produse din lemn), dulgheria (construcția caselor și a diferitelor amenajări gospodărești) și tâmplăria (confecționarea uneltelor și obiectelor gospodărești).

Ca materie primă, printre cele mai utilizate tipuri de lemn amintim: salcâmul, frasinul (folosit pentru diversele piese componente ale carelor), fagul (folosit pentru construcții, mobilă, unelte) stejarul, nucul (utilizat pentru piese de mobilier), gorunul (folosit pentru confecționarea doagelor), bradul, pinul, cireșul (utilizat pentru linguri) etc. Anotimpurile cele mai potrivite pentru tăierea copacilor erau toamna și iarna, iar pregătirea materiei prime constă în câteva etape: curățirea de crengi, cojirea, uscarea, prelucrarea. Uscarea lemnului se realiza prin mai multe metode: trecerea prin foc în sensul de pârlire, afumarea acestuia (procedeu care dura între jumătate de an și un an și reprezenta uscarea lemnului la fum cald) sau uscarea în aer liber (acesta era cel mai îndelungat procedeu, durând până la 3 ani).

Uneltele meșterilor lemnari erau reprezentate de topor, bardă, teslă, cuţitoaie, scoabă, cuţite, compas (pentru trasarea liniilor curbe), dar și diverse suporturi pe care se așeza lemnul în timpul lucrului („capră”) etc. În ceea ce privește realizarea efectivă a unui produs, în funcție de complexitatea acestuia, procedeul putea dura de la câteva ore până la câteva zile. Prelucrarea manuală a lemnului încă este un meșteșug practicat de către persoane din diferite regiuni ale țării. Meșterii populari care mai practică însă acest meșteșug asa cum era el practicat în trecut sunt din ce în ce mai rar întâlniți. Generațiile tinere nu sunt interesate să învețe această meserie având în vedere veniturile mici realizate, iar ca și în cazul altor meșteșuguri tradiționale, automatizarea câștigă teren și în domeniul prelucrării lemnului. Prin urmare, și în cazul acestei îndeletniciri, reglementarea sectorului meșteșugurilor tradiționale se dovedește necesară, în sensul asigurării unui cadru instituțional eficient pentru păstrarea și dezvoltarea meșteșugurilor tradiționale, ca expresie a identității culturale și sociale a comunităților locale și regionale.

Leave a Reply

Your email address will not be published.Email address is required.